Alcaloizi din opiu – Codeina

În primul rând, ce e opiul? Opiul este latexul concretizat la aer, recoltat în urma incizării practicate pe suprafaţa capsulelor de mac imature. Macul este cultivat ca plantă alimentară oleaginoasă, medicinală şi ornamentală. Datorită condiţiilor climatice diferite, specia Papaver somniferum a generat numeroase varietăţi : glabrum, album, nigrum, setigrum etc.

La 10 zile după ce petalele florilor au căzut şi capsulele au ajuns la dimensiunea maximă, dar sunt încă verzi, ele se supun operaţiei de incizare, după amiază sau spre seară, pe timp uscat, secţionând astfel încât să se deschidă numai vasele laticifere. Pentru obţinerea unui kg de opiu este necesară incizarea a peste 20000 capsule de mac. Opiul şi preparatele au o istorie de patru milenii fiind cunoscute în cea mai mare parte ca unele din cele mai vechi remedii ale durerii.

Codeina este un alcaloid natural, din subgrupa morfinei.

Se găseşte în opiu în procent de 0.3%, dar se poate obţine şi din altă specie de Papaver care nu se foloseşte la obţinerea opiului, şi anume Papaver bracteatum. Principala indicaţie terapeutică a codeinei este ca sedativ al tusei, riscul mic de dependenţă făcând posibilă utilizarea largă în acest scop. Se mai foloseşte şi ca analgezic pentru dureri de intensitate slabă sau moderată, de obicei în asociere cu analgezice-antipiretice.

Codeina trebuie evitată la bolnavii cu insuficienţă respiratorie gravă şi cu insuficienţă hepatică. Utilizarea la copiii mici trebuie evitată (există risc mare de a se produce convulsii). O doză de 20 mg poate fi letală pentru un copil sub 3 ani.

Pentru a putea vorbi despre acţiunile codeinei şi a altor analgezice din clasa din care face parte, aş vrea să dau câteva detalii despre sistemul opioid endogen şi despre câteva noţiuni în ceea ce priveşte durerea. Durerea este o experienţă senzorială şi emoţională dezagreabilă, dată de o leziune tisulară veritabilă sau potenţială sau de o descriere cu termeni ce se referă la o asemenea leziune. Componentele durerii sunt: perceperea durerii (fenomen neurologic) şi reacţia la durere (fenomen psihic, vegetativ, somatic). Variabilitatea individuală este mică în ceea ce priveşte pragul perceperii durerii şi foarte mare în cazul pragului reacţiei la durere. Medicaţia din care fac parte analgezicele opioide este una selectivă, care împiedică perceperea durerii la nivelul centrilor de integrare, dar (faţă de analgezicele antipiretice de tip aspirină sau paracetamol) se modifică şi reacţia la durere.

Sistemul opioid endogen are următoarele funcţii fiziologice: analgezie (fizică şi psihică) – ridică pragul perceperii durerii şi cel al reacţiei la durere, euforie, modularea eliberării neuromediatorilor activatori, comportamentul de stres. La nivel spinal inhibă eliberarea substanţei P algică prin “gate control”. În periferie, neuromediatorii opioizi sunt secretaţi de către celulele imune şi inflamatorii şi acţionează la nivelul terminaţiilor nervoase aferente, modulând durerea. Aceşti neuromediatori care se mai numesc şi opioide endogene sunt neuropeptide active biologic aparţinând unuia dintre cele patru tipuri: endorfine, dinorfine, enkefaline sau endomorfine. Acestea se localizează în neuronii cerebrali, hipofiză, măduva spinării, iar enkefalinele se găsesc şi în periferie (medulosuprarenală, inimă sau tub digestiv).

Receptorii opioizi sunt de patru tipuri, 3 specifici, unul nespecific. În funcţie de efectele pe aceşti receptori se clasifică analgezicele opioide. Efectele activării acestor receptori sunt:

• pe receptorii miu: analgezie supraspinală şi spinală, creşterea eliberării prolactinei, deprimarea centrului respirator, scăderea motilităţii gastrointestinale, sedare, mioză, euforie, farmacodependenţă, imunodepresie, hiperalgezie
• pe receptorii kappa: analgezie supraspinală şi spinală, sedare, mioză, diureză, disforie, efecte psihotomimetice
• pe receptorii delta: analgezie supraspinală şi spinală, comportament de învăţare de recompensă, hipotensiune arterială, disforie, efecte psihotomimetice, midriază

Din punct de vedere al acestei clasificări, codeina face parte din grupa agoniştilor totali slabi şi medii, care acţionează activator pe receptorii miu şi kappa.

Codeina se biotransformă în organism (la nivel hepatic) prin O-demetilare la morfină, prin N-demetilare la norcodeină şi apoi conjugare. După o doză orală aproximativ 86% se elimină prin urină în 24 ore. 40-70% din produsii de eliminare sunt reprezentaţi de codeină, 5-15% morfină, 10-20% norcodeină şi urme de normorfină.

În doze terapeutice codeina are un efect antitusiv şi determină deprimare respiratorie redusă comparativ cu morfina. În doze toxice stimulează respiraţia, ceea ce poate duce până la convulsii. Deprimarea centrului tusei este mai puternică decât la morfină. Codeina are proprietăţi analgezice relativ slabe, fiind mai puţin potentă decât morfina. Acţiunea uşor analgezică se explică prin transformarea în morfină, la nivel hepatic, a 10% din codeina absorbită. Analgezia creşte prin mărirea dozei, însă aceasta este limitată de unele efecte nedorite (greaţă, vomă, sedare excesivă). Acţiunea spastică asupra musculaturii netede este slabă, dar constipaţia este frecventă. Doza terapeutică este de 10-60 mg, doza letală: 500 mg. Toleranţa se dezvoltă mult mai lent comparativ cu morfina iar riscul de dependenţă este mai mic.

În intoxicaţia moderată se produce o stare letargică, cu mioză, hipotensiunea arterială, ritm cardiac scăzut, relaxare musculară. Ingerarea de doze toxice de codeină produce triada de simptome tipică a opioidelor: comă (cu abolirea reflexelor), mioză(pupilele sunt punctiforme), deprimare respiratorie.

Ca şi tratament al intoxicaţiei, menţinerea liberă a căilor respiratorii e foarte importantă ca şi asigurarea unei respiraţii adecvate. Un antidot al intoxicaţiei este naloxon (antagonist total pe receptorii opioizi).

În ultimă instanţă, vă doresc să nu luaţi prea multă codeină dacă suferiţi de sindrom tusiv, căci iată ce lucruri se pot întâmpla…

Medicaţia antianemică – Fierul

Toate celulele sanguine provin din celule stem pluripotente hematopoetice, situate în măduva osoasă. Prin diviziuni repetate şi diferenţieri, acestea duc la formarea diverselor celule sanguine periferice, iar o parte (identice cu celulele stem) sunt reţinute de măduva osoasă formând o „bază” – un fond celular – care asigură rezervele necesare hematopoezei. Hematopoeza este procesul prin care elementele figurate ale sângelui se formează în funcţie de necesităţi. În condiţii normale se formează aproximativ 2 miliarde de celule pe zi, la nevoie chiar mai mult. Hematopoeza este dependentă de fier, proteine şi factori de maturare.

Eritrocitul are o durată de viaţă de circa 120 de zile. Valoarea constantă a numărului eritrocitelor în sânge se realizează în urma a două procese – formarea lor în măduva osoasă şi distrugerea lor de către ţesutul reticulat.

Anemia este o stare patologică, un sindrom la baza căruia stau mai multe cauze conducând la scăderea cantităţii totale de hemoglobină din organism. Anemia feriprivă se caracterizează printr-un deficit de sinteză a hemoglobinei, datorită unei cantităţi insuficiente de fier care să fie încorporat în sinteza hemului.

Fierul este necesar pentru sinteza şi funcţia hemoglobinei, mioglobinei, precum şi a altor substanţe (enzime). Cantitatea de fier din organism în condiţii normale este de aproximativ 4 g din care 65% se găseşte în hemoglobină (fierul funcţional), 4-5% este prezent în mioglobină, 1% în structura citocromilor, 0.1% este legat de transferina din plasmă (fierul circulant) şi 15-30% este sub formă de agregate reprezentând fierul de rezervă (feritină, hemosiderină) din ficat, splină sau măduvă.

Cauzele carenţelor de fier pot fi datorate pierderilor crescute (ulcere gastroduodenale, tumori gastroduodenale, colite ulceroase, eroziuni gastrice cauzate de AINS, menoragii, metroragii, sângerări repetate de intensitate redusă – exemple: epistaxis, hemoroizi) sau aportului insuficient (dieta vegetariană severă, rezecţii gastrice, pelagră, sindroame de malabsorbţie).

Fierul provenit din alimente sau cel medicamentos este menţinut în forma absorbabilă, feroasă (fier divalent) sub acţiunea acidului clorhidric din stomac. În intestinul subţire este absorbit după transformare în fier trivalent prin legarea de o globulină plasmatică – apotransferina – prin formarea complexului fier-transferină (forma de transport a fierului). Fierul legat de transferină este uşor disociabil fiind cedat cu uşurinţă fie eritroblaştilor din măduva hematoformatoare care îl utilizează pentru sinteza hemului, fie celulelor reticulo-endoteliale sau hepatocitelor (la acest nivel fierul se leagă de apoferitină şi este stocat formând complexe precum feritina – uşor mobilizabile la nevoie – sau agregate de feritină – hemosiderina – mai greu de mobilizat).

La încheierea ciclului de viaţă a eritrocitelor, fierul este recirculat, fiind preluat de sistemul reticulo-endotelial şi depozitat sub formă de feritină sau este preluat de transferină şi refolosit la nivelul măduvei osoase la sinteza hemului. O mică parte se elimină pe cale biliară.

Dieta normală zilnică conţine 8-20 mg fier, din care se absoarbe aproximativ 10%, mai mult în anemia feriprivă când rata absorbţiei creşte (15-40%).

Ca şi roluri în organism, fierul :

-         intră în componenţa hemoglobinei

-         intervine în lanţul respirator

-         intervine în secreţia gastrică

-         favorizează dezvoltarea şi menţinerea integrităţii ţesuturilor epiteliale

-         intervine în apărarea antiinfecţioasă nespecifică

Ca şi alte medicamente, şi fierul poate prezenta diferite reacţii adverse. Majoritatea sunt gastrointestinale : constipaţie la doze mici, diaree la doze mari, colorarea fecalelor în negru (falsă melenă), iritaţie gastrică, greţuri. La administrare parenterală în doze mari, există riscul apariţiei hemocromatozei, care poate evolua spre ciroză hepatică. Tot la administrarea parenterală: alergie, flebită, hipotensiune, convulsii, şoc anafilactic.

De asemenea, se poate manifesta şi o intoxicaţie acută, la administrarea unor doze supramaximale. Se manifestă prin iritaţie gastrointestinală, şoc, citoliză hepatică, acidoză metabolică şi comă. Există şi un antidot : desferoxamina.

Loratadina

 

 

 

 

 

 

Loratadina e un medicament antihistaminic folosit din ce in ce mai des in ultima vreme, datorita proprietatii de a nu seda.

Medicamentele antihistaminice, prin numele lor, inhiba formarea si actiunile histaminei. Histamina e o amina biologica ce participa in raspunsul inflamator. Eliberarea histaminei din mastocite se face printr-un mecanism imunologic. La contactul cu un antigen, mastocitele se degranuleaza si elibereaza acest compus.

Antihistaminicele sunt folosite in tratamentul alergiilor. Alergiile reprezinta un raspuns la unele substante ce au rol de alergeni. Printre astea se numara polenul, praful sau unele medicamente.

Loratadina nu are efecte sedative, deoarece nu trece usor in SNC. Doar o mica parte din medicament traverseaza bariera hemato-encefalica. E un inhibitor selectiv al receptorilor antihistaminici H1 din periferie. Avand in vedere ca are un timp de eliminare foarte lung, nu necesita mai multe doze pe zi, o doza mentinandu-si efectul pe o perioada de 24-28 ore.

Desi se considera ca nu are efecte asupra sistemului nervos, se recomanda sa nu se asocieze alcool pentru ca acesta potenteaza efectele asupra SNC. In general, antihistaminicele se administreaza seara pentru ca eventualele efecte adverse de tip ameteala sau somnolenta sa nu intre in conflict cu activitatea subiectului.

Efecte adverse destul de frecvente sunt durerile de cap, ameteala si anumite efecte antimuscarinice (retentie urinara, senzatia de gura uscata, vedere in ceata si unele efecte gastrointestinale). In cazuri rare, mai pot aparea hipotensiune arteriala, efecte extrapiramidale (diskinezii, acatizie, distonie musculara), palpitatii, confuzie.

De asemenea, nu au cine stie ce efecte benefice la nivelul ficatului, asa ca daca va stiti cu probleme hepatice, ar fi bine sa nu exagerati. La fel, precautie la epileptici, si o sensibilitate mai mare o pot avea copiii si batranii.

Noi stim acest medicament sub mai multe denumiri (Claritine e cel mai cunoscut). Ca si paracetamolul, nu e bine sa exageram cu timpul de administrare. Cel mai bine ar fi sa nu se treaca de 5 zile de tratament in cazul alergiilor minore, datorita efectelor nocive asupra hepatocitului.